10/08/2011

11.08

Posted in moi, Raluka tagged , , , , , , la 11:08 pm de Raluca

De cele mai multe ori imi este greu sa realizez cat de repede trece timplu. Sunt momente cand ma opresc si ma uit in urma si imi dau seama cum au trecut anii.
Ma gandesc ca poate am ratat multe lucruri, pe altele le-am facut inconstient si pe cele mai multe le-am facut pentru ca trebuia sa le fac.
Poate asa a fost sa fie, se spune ca in viata fiecare lucru se face cand ii vine timpul si ca nimic nu este intamplator.
As fi tentata sa spun ca nu regret nimic din ce am facut pana acum, dar o sa spun doar ca regret ca nu am facut mai multe lucruri… dar dupa cum am mai spus poate ca pe cele care nu le-am facut nu le venise timpul… dar sunt unele pe care nu le-am facut si sincer le-a trecut si timpul.
In fiecare vara am o anumita perioada in care imi aduc aminte de copilarie. Imi aduc aminte de cum ma imbraca mama in rochite albe apretate, si era vai de mine daca le murdaream. (n-am patit niciodata nimic tocmai pentru ca nu vroiam sa aflu ce se poate intampla ;)) ). Aveam terenul din spatele blocului care era locul nostru de joaca. Pe la 4 ani eram cea care le facea fratilor mei gropitele pentru diverse jocuri. Vre-o 2-3 ani mai tarziu, plangeam pentru ca vroiam sa ma joc si eu cu ei pentru ca nu aveam fete cu cine sa ma joc. Dupa alti cativa ani acel loc a devenit parcare pentru masini si de vre-o cativa ani curtea unei fabrici de confectii. (ne-au stricat locul de joaca).
Ei bine aici imi petreceam doar o parte din vacanta de vara si restul timpului liber cand eram la scoala.
Cealalta parte din vacanta de vara o petreceam la Tulcea la bunici. Ehh aici era raiul pe pamant. Desi aveam cartile si culegerile la mine sa imi fac temele, imi aduceam aminte de ele doar cand ma intreba mama la telefon daca am mai scris ceva. Normal ca minteam si stia si ea asta dar ma lasa in pace ca dupa ajungeam acasa si faceam problemele la foc automat. Cand venea vorba sa citesc apareau problemele… de multe ori apelam la fratii mei sa-mi spuna povestea ca sa pot face eu rezumatul…rar se intampla sa am noroc.
Apoi am crescut… am avut parte si de primul sarut, dar asta o spun intr-o alta poveste, si am mai crescut si am ajuns la liceu.
Am crezut ca la liceu o sa fie mai multa distractie… n-a fost sa fie foarte multa… prin clasa a XII a ce ne-am mai distrat si am chiulit cum nu chiulisem 3 ani. A venit apoi facultatea care a venit cu tot cu distractie, cu prieteni noi, cu iubiri noi, cu multe prostii si diverse chestii de-ale tinerilor.
Si m-am trezit azi si mi-am dat seama ca timpul a trecut foarte repede si ca mai sunt foarte multe lucruri pe care nu le-am facut si care as vrea sa le fac, altele pe care trebuie sa le fac si altele… chiar nu stiu ce urmeaza.
Cum zicem… m-am trezit ca azi fac 26 de ani, si ca eu mai vreau sa copilaresc si ca nu sunt pregatita sa fac lucruri pe care le fac oamenii mari.
Deci eu pot sa fiu din nou mica? Ca vorba aia… batrana nu sunt si nici nu ma simt.

01/06/2010

1 iunie, ziua copilului

Posted in Aberatii, moi, Raluka tagged , , , , , la 12:07 am de Raluca

Imi aduc aminte, in fiecare an cu bucurie si emotie in suflet, de vremea cand eram copil… adica la varsta copilariei… mereu asteptam cu nerabdare ziua copilului, deoarece stiam ca primesc cadouri.
Pe langa dulciuri, papusele si alte minuni, mereu primeam o pereche de sosetele de vara, albe, cu danteluta.
Foarte mandra de ele, imi puneam o rochita,in general alba, cum numai bunica mea stia sa mi le faca, cu volanase si din panza topita si ii spuneam mamei sa iesim la plimbare.
Nu mai pun ca din aceasta zi aveam liber la iesit zilnic afara, in spatele blocului, unde ma jucam, in general singura ca nu aveam copii de varsta mea. Eram foarte fericita.
Acum, stau adesea si ma intreb… unde au fugit acei ani de copilarie? De ce copii din ziua de azi nu stiu sa se mai bucure de acesti ani minunati si prefera sa stea sa se joace in casa, in fata calculatorului?
Oare ei stiu cum este sa te joci, de-a v-ati ascunselea, baba oarba, ratele si vanatorii si multe alte jocuri ale copilariei? Nu… cu siguranta nu stiu…
Dar unde a fugit copilul din acesti oameni maturi? Din acesti parinti care nu isi invata copiii sa fie copii? Ei nu-si aduc aminte de anii copilariei?
De ce am uitat sa fim copii? De ce sufletele noastre au uitat sa se mai bucure?
Ar putea urma un sir lung de  intrebari… dar… cel mai bine este sa incercam sa gasim copilul din noi, sa ne aducem aminte de copilaria noastra si sa ii invatam si pe copiii din jurul nostru ce inseamna sa fii copil.
Copilaria este cea mai frumoasa perioada din viata unui om… este singura perioada cand nu ai nicio grija… sau, singura grija este aceea de a ajunge mai repede la joaca. Haideti sa invatam copiii sa fie copii si mai ales sa ne reinvatam pe noi sa fim copii.
Pentru mine copilaria a fost cea mai frumoasa perioada… atunci am invatat sa ma catar in copaci, am imbatat gaini, am sarit garduri si am invatat sa ma joc… am invatat sa fiu copil, si din cand in cand inca mai stiu sa fiu acel copil care se bucura de fiecare detaliu al vietii.
Sa incercam sa fim copii macar de 1 Iunie, cand toata lumea sarbatoreste ziua copilului… ziua copilului care exista in fiecare din noi.
La multi ani copii de toate varstele si bucurati-va ca viata este frumoasa!

19/09/2009

A la nanita nana

Posted in moi, Raluka tagged , , , , , , la 3:41 pm de Raluca

A se ascultat in timp ce cititi.
Dupa o perioada destul de zbuciumata simteam nevoia sa iau o pauza. Sa plec… sa imi iau lumea in cap si sa ma duc unde vad cu ochii.
Dar… orizontul nu a fost prea larg si am plecat undeva destul de aproape, intr-un loc care pentru mine mereu a semnificat copilaria mea… locul unde de cate ori ma duceam, eram asteptata in poarta cu bratele deschise de catre batranica cu chipul dulce si parul alb ca neaua, care stia mereu sa imi umple sufletul de fericire.
Acum?… stupoare… am ajuns acolo… si primirea a fost mai rece decat ma asteptam… un lacat (ce mi-a da mari batai de cap pana sa il deschid), avea sa ma faca sa simt ca acel loc si acea perioada cat urma sa stau acolo, nu ma vor mai putea face sa ma simt cum ma simteam cu 7-8 ani in urma.
Locul era asa cum nu cred ca a mai fost niciodata. Da… parasit… asta este cuvantul potrivit… pentru ca in acea casa, in acea curte nu mai locuieste nimeni de 2 ani.
M-au cuprins niste fiori ciudati si o oarecare teama. Dar, simteam cum cineva ma impingea de la spate si ma indemna sa intru in casa pentru ca nimic nu avea sa mi se intample rau.
Deschizand usa casei am avut cateva momente in care, in minte s-a derulat un filmulet cu toate nazbatiile facute in acea casa (cazutul din corcodusi, saritul pe geam ca sa nu dorm la pranz, bataile cu apa).
Am prins curaj, desi eram singura, incojurata doar de peretii de un alb imbatranit, mi-am dat seama ca acela este locul meu… locul pe care il iubesc cel mai mult, locul unde in fiecare vara eram nerabdatoare sa ajung… era locul meu, locul copilariei mele. Am lasat bagajele in usa si am inceput sa descui toate usile din casa si sa deschid geamurile ca sa poata intra aerul proaspat din curte.
Mi-am umplut camera cu flori… (cu florile din curte… care desi nu le-a ingrijit nimeni ele inca sunt acolo extrem de frumoase)… cu trandafiri de un rosu imperial superb… cu petale catifelate si cu un miros ametitor. Atunci am simtit ca acel loc este intr-o anumita parte asa cum il stiam din copilarie.
Am stat in curte la umbra piersicului ore in sir, tragand din tigara si visand… sau mai bine zis amintindu-mi de fiecare vacanta petrecuta acolo. Mi-am vazut evolutia din acel loc… am revazut copilul din mine, apoi adolescenta si… omul matur (cred ca am ramas tot la adolescenta) care sunt acum.
Cand am revenit la realitate ardeam de nerabdare sa plec sa vad si restul orasului, care si el urma sa imi trezeasca fiori si amintiri (primul sarut care mi-a fost furat, prima betie, primele nopti pierdute in cluburi). Abia asteptam sa urc dealurile pe care in copilarie le uram, sa vad faleza care desi e mica este extrem de frumoasa si ingrijita, sa vad parcul care acum arata cu totul altfel… era schimbat… aparusera fantani arteziene noi…
Eram fericita… desi nu imi place sa fiu singura acum ma simteam excelent singura… eram in lumea mea… eram asa cum simteam nevoia sa fiu ca sa pot avea parte de relaxarea de care aveam nevoie.
Seara… mi-am reluat locul in curte, numai ca de data asta am ocolit piersicul pentru ca vroiam sa privesc cerul… sa numar stelele si sa ma chinui iar sa imi dau seama ce reprezinta fiecare “figura” formata din stele.
Sincer?… am reusit sa ma uimesc si pe mine… de ce?… pentru ca eu niciodata nu am ramas singura in acea casa, niciodata nu ieseam noaptea singura in curte si nu dormeam niciodata singura in camera… si toate astea pentru ca imi era frica. Ei bine acum am stat in curte noaptea… adica toata noaptea… si spre dimineata m-am gandit sa ma duc sa dorm… nu de alta dar urmau zile destul de pline… dar despre asta nu o sa povestesc pentru ca o sa ramana numai ale mele 😀
Nu am reusit sa ma odihnesc in aceasta vacanta in schimb am reusit sa ma relaxez, sa uit de ceea ce fugisem, sa revad locuri foarte dragi si… sa-mi schimb look-ul :D. N-a durat mult miracolul… decat 2 saptamani ca a trebuit sa ma intorc iar in lumea asta rea si urata (trebuia sa dramatizez putin ca deh… ) si sa pastrez amintirile si dorinta de a ma reintoarce cat mai repede in orasul meu de suflet Tulcea.

23/10/2008

Mi-e dor…

Posted in moi, Raluka tagged , , , , , , , , , , , , , , la 7:38 pm de Raluca

arrival_tulcea_final_destination1Mi-e dor de multe.
Mi-e dor de vara.
Mi-e dor sa simt cum razele soarelui imi mangaie fiecare particica a corpului.
Mi-e dor sa simt adierea calda a vantului.
Mi-e dor de plimbarile lungi, respirand aerul proaspat al diminetilor de vara.
Mi-e dor sa merg cu picioarele goale prin iarba plina de roua.
Mi-e dor de ploile calde de vara.
Mi-e dor de parfumul imbietor al florilor din curte, ce cu greu ma abtineam sa nu le rup.
Mi-e dor sa urc dealurile ce odinioara imi doream sa nu fi existat.
Mi-e dor de trezitul matinal ce doar glasul cocosului mi-l oferea.
Mi-e dor sa vad porumbeii cum se aduna in jurul meu.
Mi-e dor sa alerg dupa fluturii viu colorati.
Mi-e dor sa ma catar in copaci.
Mi-e dor de leaganul meu din curte ce in fiecare an ma astepta sa ma duc.
Mi-e dor sa simt gustul caiselor verzi.
Mi-e dor sa sar pe geam, din dorinta de a iesi pe ascuns la joaca.
Mi-e dor de noptile in care ma chinuiam sa numar stelele de pe cer.
Mi-e dor sa aud cantecul greierilor in linistea deplina ce se lasa peste noapte.
Mi-e dor sa simt mirosul lemnelor ce ard in soba.
Mi-e dor de un chip bland si cald, ce se lumina de fiecare data cand ma vedea.
Mi-e dor de un gard verde.
Mi-e dor sa ascult povestile batranilor ce mereu pareau magice, pline de mister.
Mi-e dor de anii copilariei.
Mi-e dor de Tulcea, orasul meu de suflet.